Interiorizare

Incerc sa-mi spun ca e doar o indispozitie, dar sunt perfect constienta de profunzimea acestei trairi. E ceva interior, coplesitor, un zbucium continuu pe care-l neg si-l reneg cu maturitate, conformandu-ma unor reguli absurde ale realitatii cotidiene. Este viu, il simt in zilele incerte, cand, din adancuri de suflet, se ridica toate acele cuvinte nerostite, priviri nesincere, prietenii neadevarate, si, in final, insasi viata netraita. Si o voce impersonala imi striga in intuneric: GRESIT!, de parca as fi furat drumul altcuiva. Incep sa ma intreb daca are dreptate si trecutul transfigurat imi apare atat de crud. Uite cum am gresit si atunci, si chiar in ziua aceea, si peste o saptamana, si in urma cu atatia ani. Cred ca am gresit de fiecare data. Sfasietor de simplu. As vrea sa-mi ingrop bucati de suflet si de amintire, sa le desprind de mine si sa uit. Sa pastrez doar fibrele neatinse de mantia durerii si sa le impletesc intr-un vis al renasterii. Nu pot decat sa incerc, pentru ca stiu ca, dincolo de armura de ceara, adapostesc teama copilului din mine. Il aud plangand si sunt convinsa ca nu si-a ridicat vreodata fruntea de pe genunchii indoiti. E doar vina mea ca l-am purtat de-a lungul unor batalii inutile cu superficialitatea si cu nedreptatea ce pluteste in jur. I-am spus sa devina rece si inuman, insa el n-a putut. Si nici nu va putea vreodata...

Sursa fotografie