Plumb latent

Sunt sigura ca o ursitoare nefasta mi-a sadit in suflet un strop infim de plumb, asa doar ca sa-mi ingreuneze fiinta. Nu am stiut de prezenta lui pana cand am suferit primele dezamagiri. Dezamagiri copilaresti, cauzate de ruptura viselor de papadie, la care impleteam cu drag. Au mai trecut zile si ani si ploi, pana cand am simtit cum mi se incovoie speranta si cum creste griul din mine. Cu fiecare lacrima, cu fiecare plan esuat, cu fiecare ironie a sortii, cu fiecare ideal stirbit, m-am instrainat de nimfele ce infloreau in mine. Le-am zgariat cu clipele absurde, cand trupu-mi prea plapand nu mai putea ascunde povara amaruie si otravitoare. Acele clipe in care tristetea si goth-ul nu sunt de-ajuns pentru a purifica intunericul, in care e prea greu sa fug de propriile ganduri. E un mister pentru cei din jur, insa realitatea aceasta macina incet, ca un lant vechi ce sfasie lemnul parfumat al unui copac bolnav.

In timp,am invatat ca nu pot dizolva plumbul si ca trebuie sa-l machiez cu albastru, sa-i mai indulcesc disperarea. Pot incerca sa zbor si sa ma eliberez de temeri, insa stiu ca, undeva in mine insami, exista acea fiola plumburie, ce asteapta doar un strop rece pentru a se sparge si a-mi invada spiritul ratacitor...

Sursa fotografie