Carnavalul inutilității

Cândva, credeam că m-am descoperit și că-mi voi păstra împlinirea de-a lungul zilelor, că voi putea învinge orice întunecare prin simpla conștientizare a faptului că exist. Credeam că-mi voi vrăji realitatea cu pasiuni nemuritoare, cu muzica de vis din sufleul meu, cu puterea mea de a detecta frumusețea în cele mai nebănuite locuri. Credeam că voi pluti în dimensiunea mea spirituală și-mi voi uita nefericirile concrete...

M-am înșelat, în încercarea mea de a-mi depăși umanul de sub piele. Nimic din tot ceea ce mi-a traversat vreodată firea n-a fost al meu. Nu am nici voință, nici curaj, nici înțelepciune. Versurile, fotografiile, visele, străduințele, resuscitările-toate poartă amprenta grea a deșertăciunii. Nimic valoros, nimic frumos, nimic etern.

Drumurile și acțiunile mele duc , mereu, spre pereți goi și niciodată spre vreo ușă. Singura fereastră a încăperilor mele e cea din podea; fereastră pe care o sparg, de fiecare dată, cu greutatea cernută de site incerte deasupra umerilor mei.

Nu sunt nici trup, nici suflet, sunt doar  o expresie difuză de respirație si lacrimă ce aleargă si se izbește de limite, negăsind un loc în cele doua lumi. Și nu-i nimeni să repare matricea mea de fiere, nimeni să-și piardă timpul cu neputința-mi fragmentată...

Atâtea ploi mi-au ruginit privirea, încât lumina nu mai poate ajunge dincolo de pleoapele nepăsătoare. Din ghemul de dezamăgiri sar raze nocive, contaminând orice fluture al sferei mele minuscule. Amăgiri de jar îmi leagănă acum credința...

Vechiul aforism existențial, cel al tinei din suflet si dintre mădulare, pare să-mi zguduie orice fărâmă de idee salvatoare. "Să trăiesști!", îmi spune o șoaptă, dar cum să accept că totul e ruina? Azi, mâine, oameni, degete, inimi-sintagme iluzorii înțepenite în timp. Unde e rostul agoniei cotidiene? Există un rost al lumii?

Mai rămân puțin privind carnavalul propriei mele inutilități...

Sursa fotografiei