20

   Zilele premergătoare au fost încărcate de ceea ce aș numi ''criză existențială". N-a fost, nici pe departe, vreo indispoziție adolescentină, ci o adevarată luptă interioară, presărată cu mii de întrebări apăsătoare. N-am înțeles de ce m-am născut, dacă am ales bine facultatea, dacă o să pot face ceva durabil în viață. Nu mi-am găsit calea, tocmai pentru că nu există o cale anume. Mi-a fost dată o structură sufletească prea complexă pentru a se suprapune unui drum drept (ceea ce nu-i mare motiv de bucurie; de multe ori mi-aș da reflexivitatea pe o singură bucată de ignoranță). N-am decât să mă împart într-o infinitate de cărări greșite sau, cel puțin, nepotrivite, pentru a dobândi...înțelepciune. Nici înțelepciunea nu-i rezistă morții, însă trebuie să existe o aparentă consolare în fața eșecurilor...

   A, da, 20. Cam atât a trecut de când am deschis ochii pe lume. N-am știut atunci de obstacole, n-am știut de înfrângeri și de dezamăgiri, n-am știut nici măcar că voi supraviețui. O eternitate s-a scurs și eu am împletit și despletit gânduri fără rost. Cui să-i las moștenire țesături transparente?
   Nu am salvat lumea, nu am schimbat viața nimănui, n-am construit cetăți. Mă am doar pe mine. Aș vrea să mă dăruiesc Pământului, însă nu știu dacă am ceva demn de oferit . Dacă n-ar fi un strop de credință și de artă înălțătoare, m-aș învârti în mocirla firii zi și noapte.
   Unde-o fi entuziasmul tinereții și puterea viselor? Rătăcit în alte zări, căci în jurul meu se usucă și primăvara, draga mea primăvară, floarea sub care m-am născut. Alung totul cu temerile mele...
   Am zâmbit astăzi, pentru că mi s-a părut că încap și eu sub cer. Cred că m-am înșelat.

(Cineva a spus să nu ne dorim oameni. Paradoxal e faptul că un anume om, iubindu-mă, ar putea să completeze golurile existenței mele. Nu e vorba de salvare-mă pot salva singură-de fapt, nu există alt gen de salvare-, e vorba de dragoste, ceea ce nu se găsește nici în cărți automotivante, nici în mine însămi).