Beții spirituale

Sunt un om al senzației, al extremelor, al spiritului. Nu e nevoie să petreci o veșnicie în preajma mea pentru a realiza că atât bucuria, cât și durerea au parte de întreaga mea participare emoțională. A trăi pe jumătate e inadmisibil , de aceea dozele mici nu-și găsesc locul printre exaltările mele. Cafeaua să fie tare, iubirea intensă și principiile de neclintit. Întotdeauna.

Oh, iubesc violoncelul și chitara electrică, iubesc rujul roșu și ciorapii negri, flirtul și femeia interbelică, castele și gările, mestecenii și străzile pietruite.

Mă voi opri să alint un pisoi, voi petrece ore întregi într-un leagăn, îmi voi sprijini tâmpla de trunchiul unui copac, voi scrie în jurnal, voi cumpăra cărți vechi și păpuși de porțelan pentru că aceste mărunțișuri mă fac să mă simt VIE.

Voi fi mereu vulcan, latent sau eruptiv, chiar dacă lumea m-ar dori din plastilină. Aleg să trăiesc în felul meu, cu ochii visători și părul rebel, cu celule în formă de fluture și inimă de catifea, cu zări senine și lupta ca esență a firii. Am atins extazul într-o privire, revelație, rugăciune, căci extazul e o stare de supraconștiință și nu ființă mototolită în compromis, mizer, biologic.

Cine aș mai fi eu dacă nu mi-aș pierde capul, cu zulufi cu tot, pe acordul unei ipoteze? Dacă n-aș zbura cu fiecare pană, iar în momentele de sfărâmare n-aș privi tot spre cer? De n-aș tinde spre cele mai ascuțite culmi și asta pentru că prefer să cad de la înălțime decât să mă sting sub umbra poalelor? Și ce-ar mai fi viața fără înălțare?
Dacă nu e pasiune, flacără, electricitate, chimie, deplinătate...să nu mai fie.

Sursa fotografiei