Să nu alerge poezia înaintea faptei

Există un moment în viața fiecărui om în care toate artificiile dispar, toate umbrele dezvăluie poteci neumblate, toți monștrii se topesc și își pierd puterea. Este cel în care tu, eu, noi ne descoperim fericirea. După lungi căutari, după lupte crâncene cu viața și iubirea, după tentative de renunțare, după căderi, după negări ale Sinelui, automutilări sufletești, fericirea apare în adevărata ei splendoare. Nu ți-o aduce nimeni într-un pachet cu fundă colorată, nu vine ea călare pe un cal alb. Atunci, unde e? E în mine, în tine, în toți. O avem adânc în suflet, nu ne-o poate lua nimeni. Asta e minunea; să te uiți la soare, la cer, în oglindă și să te simți plin de sentimente înălțătoare. Dragostea ta se extinde asupra fiecărei molecule a acestei lumi și atunci îți dai voie să fii fericit și dincolo de un anumit El sau de o singură Ea. Oamenii sunt penibili când încearcă să-i spună Universului că vor cu ardoare ceva sau pe cineva anume , de parcă n-ar exista deasupra tu...

 Copilă nesăbuită, Vioaie și-ndrăgită, Aleargă printre fire De suflete și lire. În mâna sa plăpândă, Ea ține-o forță sfântă Și-o împarte în neștire Văzduhurilor și duhurilor pribege. Ea-nvie corzi uscate, De vise abandonate Și-ncununeaza gene Cu flori și mici antene De veselie pură, De gâze și de vânt, De planuri și de-avânt. În inimi se strecoară Și-alungă ploaia afară; Cu zbor de libelulă, Naivă și credulă, Mireasa mea cu soare- Primăvara nemuritoare. Sursa fotografiei

neputința. Pentru că nu mă mai recunosc și mă simt strivită de mine însămi. dorul. Mi-e dor să agonizez de dragul cuiva. Deși am plecat prima, sunt ultima destinație a vindecării. pasiunea. Am văzut un violoncel de culoarea ochilor mei, neatins, superb, strălucind în vitrina unui magazin. Am rămas acolo câteva minute, realizând că muzicalitatea mea interioară s-a transformat într-un mănunchi de coarde rupte. deznădejdea. De zile întregi mă întreb dacă Dumnezeu mă mai iubește, însă, înainte de a auzi vreun răspuns, îmi amintesc de faptul că nici eu nu-L iubesc destul. teama. Dacă voi rămâne fără aer înainte de a începe să respir? renunțarea. Singurii oameni care abandonează sunt cei ce au luptat prea mult. cerul albastru. Pentru că sunt doar un pâmănt crăpat ce nu mai are puterea de a aștepta încolțirea ierbii. Sursa fotografiei 

În urmă cu o săptămână, scriam despre libertate ca atmosferă interioară, negându-i ipostaza de secvență înțepenită în decor. Eram împlinită, simțind cum pacea aceea vânată de-a lungul anilor îmi aparține, ba chiar îmi aleargă pe chip, în păr, spre vârful degetelor. Acidul de sub piele îmi fusese înlocuit de un entuziasm ce-mi spunea că, dacă aș face o piruetă cu ochii închiși, m-aș trezi în fața unui microfon argintiu, cântând ''Back it up"-Caro Emerald . Voiam doar să mă bucur de mine, de viață, de tot ceea ce mă inspiră și nu mai tânjeam după clipe netrăite. Credința îmi era întipărită în suflet, schimbând eternitatea crudă a deznădejdii într-una primăvăratecă și zglobie . Îmi propusesem să fiu răbdătoare-nu în sensul martiriului inutil, umbrit de teama singurătății, ci din perspectiva demnă a inimii ce nu se mulțumește cu orizonturi mai mici decât aripile sale. Ce folos în irosirea iubirii depline, imperfecte și înălțătoare pentru un schimb de nefericiri co...