Întrebări fără răspunsuri
Mi-aș dori să existe undeva o carte în care să aflu răspunsul la fiecare întrebare. Să existe o explicație pentru orice clipă a vieții mele, pentru orice bătaie a inimii, pentru orice renunțare…Un singur mănunchi de cuvinte care să-mi fie ghid și Adevăr. Ar fi totul mult mai simplu, mai frumos, mai pur. N-ar mai exista nici regrete, nici lacrimi, nici suferință. N-ar mai exista oameni singuri…
Măcar de-aș putea auzi o voce atunci când sufletului meu îi e teamă. O sclipire de cer, un freamăt de tei, o geană de încurajare. Un semn că nu m-am rătăcit și că trebuie să deschid ochii larg, să nu pierd tocmai ceea ce am așteptat o viață întreagă. Să nu fug de bucurie, de dragostea adevarată, de mine însămi.
Mi-am dat seama că e de mii de ori mai bine să greșești, decât să-ți fie teamă să greșești. Poate că încercările sunt certitudini, adevăratele muze ale vieții mele. Poate că înțelepciunea nu e un efect, ci un abis în care mă scufundă absența explicațiilor, motivelor, legăturilor. Poate că timpul nu e al meu, însă mai poate face ceva din ceea ce nu am reușit să fac eu. Poate că totul e incert si e inutil să mai caut.(2012)
Ce-aș fi făcut eu cu o carte plină de răspunsuri? Dacă aș fi știut cum vor evolua acțiunile mele, unde mă vor duce bătăile inimii și cât vor dura reîntregirile? Dacă totul era logic, perfect, integru? N-aș fi alunecat în cea mai cruntă deznădejde confruntându-mă cu adevăruri deja scrise? Dacă o ursitoare ar fi zărit traseul celor 21 de primăveri ale mele, oare n-ar fi tresărit electric, încercând să-și ascundă tristețea în fața părinților ce așteptau sclipitori prevestiri de bun augur?
Acea carte nu m-ar fi convins să nu testez duritatea zidurilor cu fruntea-mi de idealistă și revoluționară a lumii. Capetele pânzelor albe îmi sunt mai cunoscute decât legile fizicii, pentru că doar aici cuprind semnificațiile în brațe. Răspunsurile vânate se ascund la marginea luptei, luând conturul fugii de ceilalți pentru a se întrupa în mine. Ele vin mai târziu, abia când mă dezlipesc de experiență și mă văd cu ochi astrali.
Oamenii au un avantaj remarcabil față de îngeri: încercarea. Zborul îngerilor spre Dumnezeu e unul singur, mediat de alb și puritate. Zborul omului e un infinit de salturi în gol, de medii ponderate între instinct și spirit, de aruncări oarbe în prăpăstiile posibilității, iar tălpile tremurânde ale deciziei îi țin loc de aripi. Greșeala și reușita se dezintegrează în timpul înălțării, căci raiul odihnește numai lupta.
Sursa fotografiei
Dacă am fi avut la dispoziție nenumărate începuturi și luări de la capăt, în care să încercăm de fiecare dată o strategie nouă de a aborda viața... Iar la sfârșit, când ne vom fi plictisit de atâta încercat, să putem trăi o viață normală, alegând modul ce ni s-a potrivit cel mai mănușă...
RăspundețiȘtergereCred că ne-am fi plictisit de acea mănușă. :) Mai bine țopăim dintr-o încercare în alta, cu încredere și bucurie. Eu am avut nevoie de greșeli pentru a privi drumul drept de la distanță și pentru a-mi consolida credințele. Normalul, firescul, impecabilul ne-ar strivi cu totul. Ce valoare ar mai avea viața dacă nu ar fi o continuă alternanță de experiențe? Până și cele mai pure flori trebuie să străbată pământul pentru a cunoaște lumina.
RăspundețiȘtergerebag seama ca esti sub zodia inspiratiei si a cuvintelor de lasat cu gura cascata.. Bravo! :)
RăspundețiȘtergereMai facem schimb, noi două. :)
RăspundețiȘtergereAtatea intrebari si prea putine raspunsuri. Multe incepi cu "de ce", putine incep cu "pentru ca...".
RăspundețiȘtergerePoate că, dacă am înțelege totul, am pierde farmecul poveștilor. Mie mi se pare că viața mi s-a destăinuit și acum îi dau dreptate. Chiar și acele lucruri nemeritate capătă sens, căci datorită lor sunt o luptătoare.
RăspundețiȘtergere