Viața nu mai e un drum de la A la B

Un profesor de matematică mi-a demonstrat odată că din 1 plus 1 poate rezulta tot 1. Schemele lui erau simple, accesibile și îmi trezeau curiozitatea de soldat abia pornit pe căile lumii. Mai târziu, am realizat că, în spatele exercițiului respectiv, se aflau atât o jonglerie de calcul, cât și o mică lecție despre relativitatea existențială.

Pragmatismul ce ne îmbracă treptat faldurile ființei nu e o vină personală. Încă din copilărie, învățăm că un ''te rog'' aduce împlinirea rugăminții, că douăzeci de rânduri de bastonașe chinuite vor primi un calificativ onorabil, că putem merge în excursie dacă spălăm vasele o săptămână. Între A-obiectul dorinței- și B-posedarea lui- există numai o cale simplă, pe care o parcurgem entuziaști și încrezători.  Toată filosofia predată unui pui de om se încadrează în sintagme de tipul ''dacă-atunci'', ce setează condiționalitatea ca definiție a vieții.

Abia în adolescență, m-am ciocnit cu primele jumătăți de frază, cu acel ''dacă'' rămas suspendat în aer. Acțiunea nu mai conducea spre reacțiune așteptată, ci devenea nulă sau aducea o formă deviată a efectului, ca o pasăre cu aripa ruptă ce mai adună frunze pentru puiul golaș din cuib. Cui aș fi putut să-i arunc semnele de întrebare dacă nu tot mie? Contextul era tranzitoriu și fără de ființă, însă eu îmi eram constantă și aproape. Astfel, am concluzionat că exteriorul derivă din interior, eșecul din neputință, singurătatea din inferioritate, lupta continuă din vulnerabilitate.

Oscilând printre ecuații sufletești, m-am debarasat de necunoscute, până am rămas doar cu Eul în palme. Privindu-mi ființa dezbrăcată de propria-i reflexie, i-am putut defini adevăratele trăsături, atât de pure și armonioase în imperfecțiunea lor. Nici vorbă de vreun ''prea puțin'' lipit de coaste, de vreun lips al rațiunii, de vreun ascuțiș de neiertat. Doar fruntea îmi era ușor zgâriată de vânturile răzlețe pe care le-a traversat de atâtea ori...

Când mi-am deschis ochii spre lume, am văzut destinațiile conturându-se în fața mea. Unele erau aproape, atât de aproape încât se îndreptau ele spre mine. Pe altele le urmăream cu nesaț, simțind cum se îndepărtează spre orizont chiar înainte de a le cuprinde, ca niște zâne ale pădurii. Nu m-a întristat fuga lor, pentru că știam că, atunci cînd le voi ajunge, voi trăi sublimul.

Dansând printre ele, am văzut miile de căi ce-mi stau în cale, împletindu-se în alte ecuații, haotice sau line, moderne sau medievale. Am înțeles că singura constantă e călătoria, ce trebuie încununată cu demnitate, dragoste, perseverență.

Simt mâini sculptându-mi sufletul, descopăr taine ale lumii, îmi iau zborul,însă, tocmai în această reverie a Sinelui, mă trezesc înghesuită in același calapod pueril, între A și B. Diverși experți îmi numără pașii, estimându-mi valoarea ființei în funcție de atingerea unei anume destinații. Deja au găsit o ramă în care să mă încadreze.

Sursa fotografiei