Cu toate acestea...(2)
Dacă aș fi fost un trandafir, probabil că aș fi ofilit în mâinile celui care m-ar fi cules. Nu m-aș fi bucurat că am fost aleasă, nu m-aș fi răsfățat în palmele lui, nu mi-aș fi dăruit parfumul petalelor. Aș fi ofilit de teamă că iubirea mea catifelată ar fi prea ''prea puțin'' sau de cea a abandonului. M-aș fi întrebat dacă nu cumva ar trebui să fiu vreo păpădie, m-aș fi rușinat de spinii tulpinii mele, în timp ce-mi adunam ginagășia într-un strop de rouă. Oare cum ar fi dacă toți trandafirii ar muri în buchete, de teamă că sunt inferiori lumii, lăsând frunezele de ferigă și hârtia creponată să împrăștie farmec?
Am trăit cu senzația continuă a tălpilor străine ce se strecoară sub ale mele, încercând să-mi fure sensul, unicitatea, dreptul la iubire. M-am simțit ca o frunză pierdută în vânt, ce nu deține nimic și poate fi înlocuită de o alta, la infinit; ba chiar am crezut că divinitatea și-a permis să greșească aducându-mă la viață. Mi-a fost așa greu să mă definesc și să-mi accept definiția, uitând că un om e prea mult pentru a fi întemnițat într-o caracterizare.
Cu toate acestea, în lupta cu ceea ce sunt, am zărit secvențe din ceea ce aș putea fi. Mi-am trăit visul elegant cu precizia ceasurilor elvețiene, am simțit cum ființa-mi nu mai aparținea contextului, ci crea contextul. Ferestrele se înveleau singure în draperii de catifea roșie, podeaua devenea scena unui amfiteatru, obscuritatea camerei se transforma în sclipiri de candelabru. Eu mă metamorfozasem într-o femeie încrezătoare, radiantă, frumoasă și cântam, legănându-mă ușor în rochia neagră de mătase. Eram a mea, în sfârșit.
Atingerea echilibrului interior (aproape o utopie pentru mine), m-a convins că port în adâncuri un vulcan veritabil, ce poate erupe atât de frumos. Câți pași deznădăjduiți au ocolit craterul, neștiind că lava de care se temeau era calea lor...
Chiar e nevoie să mă încadrez unui tipar? Oare n-ar trebui să-mi mutilez sufletul pentru a corespunde lui? Aș fi mai fericită din ipostaza comercială? Cine mi-ar mai descoperi poezia din porumbei sau din stâlpii de electricitate? Cine s-ar mai învârti ca o balerină? Cine s-ar mai îndrăgosti la amplitudini atât de înalte? Cine ar putea trăi în locul meu?
Sursa fotografiei
Cu toate acestea, în lupta cu ceea ce sunt, am zărit secvențe din ceea ce aș putea fi. Mi-am trăit visul elegant cu precizia ceasurilor elvețiene, am simțit cum ființa-mi nu mai aparținea contextului, ci crea contextul. Ferestrele se înveleau singure în draperii de catifea roșie, podeaua devenea scena unui amfiteatru, obscuritatea camerei se transforma în sclipiri de candelabru. Eu mă metamorfozasem într-o femeie încrezătoare, radiantă, frumoasă și cântam, legănându-mă ușor în rochia neagră de mătase. Eram a mea, în sfârșit.
Atingerea echilibrului interior (aproape o utopie pentru mine), m-a convins că port în adâncuri un vulcan veritabil, ce poate erupe atât de frumos. Câți pași deznădăjduiți au ocolit craterul, neștiind că lava de care se temeau era calea lor...
Chiar e nevoie să mă încadrez unui tipar? Oare n-ar trebui să-mi mutilez sufletul pentru a corespunde lui? Aș fi mai fericită din ipostaza comercială? Cine mi-ar mai descoperi poezia din porumbei sau din stâlpii de electricitate? Cine s-ar mai învârti ca o balerină? Cine s-ar mai îndrăgosti la amplitudini atât de înalte? Cine ar putea trăi în locul meu?
Sursa fotografiei
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Voci rabdatoare