Să nu alerge poezia înaintea faptei

Observ, zi după zi, că viața e o succesiune de secvențe. Linia continuă a autostrăzii pare a fi înlocuită de stâlpii de electricitate, uniți fragil prin cabluri curbate. Existența n-a devenit un haos sacadat de clipe rătăcite, nu, căci divinitatea continuă să ghideze pași spre sensuri întrupate, ci și-a transformat dominoul în staționări prelungite. Revelația nu se mai prăbușește rapid, grăbindu-se să întregească un puzzle măreț; ea își încetinește dezgolirea astfel încât să-i pot gusta înțelepciunea din fiecare venulă. Traseul omului capătă forme seismice: unghiuri drepte, ceruri ascuțite, glezne frânte, argilă pătrunsă în nări, vânt secetos. A te plimba pe ambele fețe ale medaliei a devenit singura cale de cunoaștere autentică. Momentele neon sunt alte reinterpretări ale fericirii clasice. Ne-on. E de-ajuns să-l pronunț pentru a mă simți invadată de electricitate. Îmi amintesc o scenă dragă din copilărie; eram întinsă pe bancheta din spate a mașinii tatălui meu și priveam...

Acesta e mirosul tristeții, Impregnat în coasta înstrăinării; E trenul ruginit al uitării,  Urlând în gara pustietății. E plin de libertăți cerșite Și de clipe strivite sub piciorul Netrăitului greu și etern. E plânsul prelung al tăcerii,  Căzut peste fierul fierbinte. E singurul care nu minte,  Căci aleargă în regatul nepăsării. Trenul și timpul se împletesc într-o sită, Deschizând ferestre prăfuite Pentru saltul viselor incendiate De iubirea-mi irosită. Pe drumul renunțării totale, Închisă între șine stabile, Am pornit pe urmele tale, Viitor cu perspective fragile. Sursa fotografiei

Cerul plouă cu îngeri,  Martori a mii de înfrângeri, Jurnale vii și  pure De speranțe imature. Se lovesc de ziduri dure,  Se prăbușesc pe aripile rupte,  Pentru că au încetat să mai lupte. Mor pentru că au crezut în oameni,  Pentru că și-au transformat inimile în altare. Mor pentru că nu i-a îmbrățișat nimeni Și pentru că lumea a uitat de existența lor. Oh, suflete transparente! V-ați jertfit fără regrete, V-ați lăsat uciși de faptele noastre Spre a atinge culmile dăruirii albastre. Sursa fotografiei

Sufletul meu nu poate trăi fără vreo admirație secretă. Cineva trebuie să fie acolo, sub umbra amintirii sau a visului, a netrăitului sau a semnului interzis.  Atașamentul poate fi înșelător, căci inventează calități și își construiește piedestale pentru a avea o înălțime de la care să se arunce apoi, dar fascinația e sinceră prin apelul său la concret. Domeniile ei se întind pestre trup, voce, gesturi, dar rămân neatinse de vulgaritate sau primitivism. Trupul este versul, rima, iar fascinația e capacitatea de a-i învia poezia. Anatomicul dezvăluie noi sensuri; linia mandibulei, expresivitatea bărbiei, omoplații ce par relicve ale unor aripi uitate. Farmece nebănuite izbucnesc tocmai din trăsăturile aspre; imperfecțiunea capătă forma desăvârșirii. Ați văzut vreodată degete strălucind în lumina răsăritului? Nu se ascundeau în ele toate fațetele tăcerii?  Melodia  ''Burning desire" (Lana Del Rey)  ilustrează cel mai bine esența fascinației. Unii s-ar îm...

Înainte de a citi, fii desculț. Ascultă  ''J butterfly'' , închide ochii. Spune-mi, nu ai dansa cu mine printre trenuri răzlețe? Kana se simțea încătușată de toate, voia să se elibereze, să plece...Se îndreptă hotărâtă spre gară, se așeză pe șine și își lăsă capul pe o parte, visând la viitorul ce îi va fi întrerupt de un țiuit și un zgomot metalic. Aștepta calmă, își irosise deja toate lacrimile, dorințele și regretele. Aștepta și atât. Undeva, la celălat capăt al căii ferate, Klaus își arunca ultima țigară. Era plictisit de viață, tradat de ea, furios pe oameni. Aștepta același deznodământ trist, stând în picioare, sfidând moartea. Disprețul luase locul resemnării în ochii lui. Soarele era însă pe cer, strălucind la fel de frumos pentru fiecare. O rază pătrunse și în ochiul sec al Kanei și îi făcu pieptul să tresalte. Se ridică și începu să meargă pe calea ferată. Tricoul negru și pantalonii scurți dispărură, lăsând loc unei rochii lungi, albe. Picioa...