Îndeajuns?

   Pentru mine, ''îndeajuns'' e unul dintre cele mai grele cuvinte. E aproape revoltător faptul că abstractul său a putut fi încadrat în nouă litere. Sunt ochii mei îndeajuns de frumoși? Creațiile mele îndeajuns de bune? Iubirea îndeajuns pentru destinatar?

   Nedefinita-i entitate planează deasupra lumii ca o peliculă lipicioasă, destinată moliilor oarbe. Cu toate acestea, mii de fluturi, acvile, păsări phoenix și porumbei încearcă să o atingă, rupându-și penele, înnegurându-și albastrul, sfărâmând antene. Vânători nebuni ce-și doresc să fie pradă, tânjind după mincinoasa încadrare într-un tipar străin, fără nume și în perpetuă transformare. Un scripete nevăzut ridică pânza de păianjen mai sus, iar fluturele mai renunță la o aripă, în semn de mulțumire pentru stropul de otravă ce i s-a dăruit în timpul prizonieratului. Atâta zbucium și renunțare pentru o clipă de liniște a frunții pe pernă, în care omul să-și poată spune: Eu sunt îndeajuns mie însumi și lumii.

   Teama de a fi prea puțin e ca o picătură chinezească ce sapă în cele mai frumoase diamante. Le fură strălucirea, unicitatea, le desparte de menirea lor. 

    Poate că, dacă ar trebui să avem vreo teamă în suflet, aceea ar fi teama de a ne irosi. În activități nepotrivite, cu oameni nepotriviți, încercând să fim altcineva, îndoindu-ne de noi înșine. Momentul în care realizăm că ne-am risipit fără rost e mai crunt decât sfărâmarea. Suntem nevoiți să ne strângem versurile, să ne acoperim rușinați sufletul, să vărsăm apă peste acuarela unui om drag. Ne-am rănit ființa în încercarea de a îmblânzi întunericul altcuiva.

   Nu-i nimic, timpul pierdut nu e răzbunător. Vrea doar să-i promitem că îndeajunsul va fi îndoit sub tălpile noastre.

Sursa fotografiei