Marile așteptări

   În ultimul an de facultate, viața ar trebui să semene cu o linie izoelectrică, să fie lină, perfectă, înțeleasă până la ultimul amănunt, iar eu să fiu marinarul cu visele adormite. Să nu mă tulbure nimic, să nu mă atingă nicio intensitate, să respir regulat.
   Câte căsuțe cu experiențe ar fi trebuit să bifez până la 24 ani? Care e punctajul necesar pentru a merge pe drumul ales de inima mea? Mă voi muta, din nou? Voi fi eu vreodată un om resemnat?      
   Marea decizie e aceea de a lăsa credința să perforeze pielea aspră a rațiunii. De fiecare dată când mă tem de timp și îl cert, ceva îmi aduce aminte de Creatorul lui, de Cel Căruia Îi pasă de secundele mele. Și apoi mă liniștesc și sper și reascult "The fat of the land" (The Prodigy, 1997).
    Albumul acesta mă transformă într-o turistă ce străbate străzile Indiei purtând o geacă de piele. Revin la el ori de câte ori vreau să-mi amintesc de mine însămi, de idealismul ce pare să mă încetinească. Oare care e timpul vânat și, mai ales, pentru ce verb l-aș vâna? A trebui sau a dori?
  Liam Howlett mi-a dat o primă lecție de originalitate. El reușește să ofere o dimensiune spirituală fiecărui cântec; se vede că e un mare colecționar de sunete, mereu atent, mereu treaz. E ceva de modă veche în tot ceea ce face.
   A doua este despre simplitate. În ultimii ani, am înțeles că aproape orice problemă se împarte în două decizii și că una dintre ele nu are niciun susținător în afara intuiției. Și nu știu cum dreptatea își face mereu loc pe drumul denivelat și greu de măsurat.
   Ultimul aspect (cel mai important) e sensul pe care îl descopăr în muzica marca The Prodigy, sentimentul că "m-am întâmplat" odată cu piesele lor. Anii '90, cu mugurii tehnologiei, cu oamenii care mergeau la concerte pentru a asculta și nu pentru a înregistra, cu mine și cu ursulețul căruia nu i-am găsit nume.
   Cred că port amprenta generației mele, cred că aici și acum e locul meu și că mi-e interzis să caut împlinirea într-o altă epocă. Demnitatea trăiește și astăzi, uneori se îmbracă în roșu, alteori joacă baschet, uneori face o glumă proastă, alteori se împiedică, dar nu renunță nicicum.
   Aș vrea să ne oprim din a ne arunca slăbiciunile în spatele societății, să oftăm mai puțin și să căutăm mai mult.

N-aș putea încheia articolul fără câteva recomandări muzicale: "Narayan"(1997) e favorita mea, pentru că e alcătuită din sunete mici și mari, cu personalitate, care vin mereu la timp și îmi hrănesc încrederea în purtarea de grijă  a unui Compozitor Desăvârșit.
De dragul călătoriei: "Out of space"(1992), "Break and enter"(1994), "Spitfire"(2005), "Warrior's dance"(2009)-primul minut e motivație pură-, "Rok-Weiler"(2015).

Sursa fotografiei