Durerea renașterii

 

Din când în când, durerea face dragoste cu mine.
Orice zâmbet al meu o atrage, iar dacă îndrăznesc să uit de existența ei, se înfurie și îmi stinge speranțele. Poartă mereu o rochie diferită, însă pielea ei e la fel de rece. Sărutul ei are gust sărat de lacrimă și de vis zdrobit, iar atingerile nu fac decât să-mi zgârie credințele până la destămare. Încerc să-mi adun sufletul într-o singură rugăciune, dar durerea e în spatele meu și vrea să fiu a ei, doar a ei. Niciun zid nu-i rezistă, tenebrele ce-i țin loc de inimă o fac puternică, perseverentă, aproape invincibilă.

Niciodată nu pot descrie momentul în care devenim un singur trup, însă știu că rămân fără aer când se întâmplă. Rămân pustie, urmărind cum dorințele mele, transformate în draperii vișinii, cad una câte una pe o podea bine lăcuită. Aș înțelege dacă o mână nevăzută ar umbri o fereastră cu o draperie opacă. Poate că fereastra aceea nu mi-ar fi dezvăluit lumea pe care voiam să o aflu. Draperiile căzute însă, fac un zgomot infernal și nu-i nicio explicație pentru alunecarea lor...

Odată cu întrebările, se macină oasele și nervii, într-un ritm limitat de unghiile durerii pătrunse în carne. Atunci ne trăim ultimul delir împreună, urmat de moartea mea.

Ceea ce nu știe durerea e că eu mor doar pentru a renaște.

Sursa fotografiei