Să nu alerge poezia înaintea faptei

Pentru mine, Puritania e un regat spiritual, acel nivel existențial în care nu mai încap temeri, îndoieli și dezamăgiri. Aici nu se naște nimeni, iar populația e alcătuită doar din oameni care AJUNG. Fiecare are propria lui cale și fiecare are un loc pe tărâmul acesta, însă drumul e atât de greu, încât mulți renunță chiar înainte de a li se deshide poarta. Aș fi străbătut de mult tunelul, dacă nu mă împiedica cealaltă Andreea, cea care se teme de propria umbră și ar fi în stare să-și petreacă întreaga viață ghemuită, doar pentru a nu mai fi rănită din nou. De aceea, mă simt nevoită să-i amintesc anumite lucruri de al căror adevăr se îndoiește: în greacă, "andreas" înseamnă ''bărbat", așa că mă aștept să te ridici la înălțimea numelui. Păstrăm secretul referitor la mersul pe bicicletă și la abilitățile tale sportive. :) Voiam doar să-ți spun că ai experimentat curajul înainte de a învăța cum se scrie, deci n-ai decât să-ți orientezi fruntea acee

Prea multe raționamente nu fac decât să sufoce adevărul atât de tare, încât mă întreb dacă mai există adevăr în lume. Ori de câte ori concluzia e clară, notată sub dată și asumată, intervine un alt detaliu al problemei și concluzia devine ipoteză, iar ființa mea un permanent fâlfâit de aripi înnodate. De aceea, mi-aș da oricând zbuciumul pe o fărâmă robotizată de existență, măcar una despre care să n-am vreo îndoială, pe care s-o posed în întregime și care să devină punctul meu de sprijin. N-aș mai dori să amintesc despre capacitățile de busolă acordate inimii. E cea mai defectuoasă parte a vieții, fără formă artistică și înțelepciune ascunsă. Rațiunea mai poate fi controlată cu o tabletă de magneziu și literatură de calitate, inima însă...Se supune singură torturii; o pierd din ochi un minut și o regăsesc în mărăcini, îndurerată, desigur. Tare aș vrea s-o las acolo pentru totdeauna,ba chiar să-i mai trag și eu vreo două palme, dar ea își cunoaște drumul spre casă și se întoarce

Ai spune că principiile nu țin de cald, nu mângâie, nu alintă. Nimic mai adevărat. Însă ai putea să te scufunzi în noroi, în timp ce sufletul îți protestează, și să te aștepți să revii mai împlinit? Ai putea jertfi secrete pe pragul unei uși? Iar când totul se va fi terminat, când ultima infecție ți-ar bântui frumusețea, ai mai putea să supraviețuiești?  Nu sunt o piesă rigidă de responsabilitate. Sunt om, cu greșeli și aspirații, om viu, în continuă căutare. Poate voi fi ultima persoană la împărțirea fericirii , însă n-aș vrea s-o vânez cu mâinile mele. Nici dacă aș vrea, n-aș reuși s-o prind, pentru că mi s-ar deforma în palme, ca un coșmar lipicios al rănilor de copil. Sursa fotografiei

Ajuta-mă să înțeleg Cuvinte, semne, persoane Aduse de vânturi oarbe În viața mea. Mă zbat în mine însămi Până rămân fără suflare, Până când nu mă mai doare, Până la renunțare... Nu are sens, nimic nu are sens Și nu pot trece mai departe Fără o explicație ridicolă a întâmplării Care ne-a adus pe aceeași cale, Dar în direcții diferite... E atât de clar totul, încat nu văd nimic Și mă sufoc printre gânduri contradictorii. Tu îndrăznești să mă torturezi în propria-mi ființă, Iar eu flutur, absurdă, steaguri albe. Visez, zbor, cad și nu-nțeleg De ce apar alți ochi pe drumul meu, Când eu abia reușesc să fiu eu Și nu mai am timp să mă întreb. Sursa fotografiei

Ah! s-a spart oglinda! Dar nu plâng, Nu, căci avea o pată, Pe care n-am putut s-o curăț vreodată. Ce dacă s-a spart oglinda? Nu pot eu să-mi cumpăr alta? N-am eu vânt și zbor și rouă, N-am eu zâmbete și iarbă Și încredere în soartă Și un strop de armonie ascuns, parcă, într-o cutie? Mai contează cioburi goale Când vezi razele de soare Împletindu-se în lacuri, Într-un ritm păstrat de veacuri? Și toate zilele rupte Mai pot oare să te-nfunte Când te culci în flori mărunte Și-ți lași sufletul să cânte? Sursa fotografiei