Nonsens

Prea multe raționamente nu fac decât să sufoce adevărul atât de tare, încât mă întreb dacă mai există adevăr în lume. Ori de câte ori concluzia e clară, notată sub dată și asumată, intervine un alt detaliu al problemei și concluzia devine ipoteză, iar ființa mea un permanent fâlfâit de aripi înnodate. De aceea, mi-aș da oricând zbuciumul pe o fărâmă robotizată de existență, măcar una despre care să n-am vreo îndoială, pe care s-o posed în întregime și care să devină punctul meu de sprijin.

N-aș mai dori să amintesc despre capacitățile de busolă acordate inimii. E cea mai defectuoasă parte a vieții, fără formă artistică și înțelepciune ascunsă. Rațiunea mai poate fi controlată cu o tabletă de magneziu și literatură de calitate, inima însă...Se supune singură torturii; o pierd din ochi un minut și o regăsesc în mărăcini, îndurerată, desigur. Tare aș vrea s-o las acolo pentru totdeauna,ba chiar să-i mai trag și eu vreo două palme, dar ea își cunoaște drumul spre casă și se întoarce pe nesimțite. Abia după ce s-a reinstalat în culcuș are nevoie de reparații și cine oare s-o coase? Mă întreb cum mai are curajul să formuleze îndemnuri absurde și unde-i rațiunea să-i întrerupă accesul la vocabular.

Am obosit să acord încredere unei vieți paralele și să-mi frâng oase în posibiltatea intersectării. Am încercat tot ce se putea încerca: credința și revolta, răbdarea și impulsivitatea, negrul și culoarea, iubirea și împietrirea și...n-am ajuns la SENS. De ce nu mi-au strecurat, la maternitate, un bilețel cu rostul meu pe lume? Măcar în ADN de s-ar fi dat vreun indiciu, ca să nu mai apăs Pământul cu povara nimicului meu. Sensul nu e ceva ce se găsește în timp și chiar dacă ar fi, ar trebui să știe că a întârziat lamentabil, la  fel ca multe altele...Sensul era singurul combustibil capabil să antreneze un tren în deșert. Fără iubire, mai reușesc să supraviețuiesc, dar fără sens...Nici măcar nu mi-l pot imagina înainte de culcare.

Aveam privirea legată în timp ce îmi conduceam pașii obosiți spre omul ce deschisese ușa. Când am întins mâinile, tremurând, am observat cum doar mănușile negre fuseseră salvate. Restul ființei s-a prăbușit: o dată în ochii privitorului, de mii de ori la numărătoarea mea. Fiecare eu s-a înecat într-un alt mine.

Sursa fotografiei