Re major
În viața mea, se cântă o simfonie în Re major. Uvertura sună promițător, progresiv, însă pe parcurs, secvențe grave și profunde încarcă interpretarea de tristețe. Nu cunosc finalul, va trebui să o ascult până la capăt, chiar dacă fiecare coardă întinsă e o ramură de suflet...
Auditoriul nu se mișcă în amfiteatrul întunecat, mărginit de draperii roșii, cu bordură aurie cusută manual. Doar eu mă zbat între scenă și spectacol, dirijor și instrumentist, cânt și aud, critc și aplaud, eu-arcuș și rezonanță, zbucium și muzicalitate. Iată acea notă înaltă-oh, ce succes, multimea zumzăie, eu îmi stresez orchestra, vădit încetinită de reacția pozitivă. O clipă mi-a alunecat privirea pe un fald roșu și a fost de-ajuns. Câtă finețe se ascunde în leșinul suav al catifelei!
Niciun sunet nu mai inundă atmosfera. S-au golit scaunele, la fel și scena. Acesta e momentul meu! Mănușile lungi se asortează perfect cu rochia neagră, buzele de un roșu intens schițează un surâs imperceptibil, iar ochii se răsfață într-o privire arzătoare, fără să atingă vreo țintă umană. E timpul să fac un pas în față, să strălucesc în lumină, să seduc o sală pustie. O buclă pe un umăr, plămâni sărutând clavicule, extaz solitar de zări și etape...
Am căzut într-un semn de întrebare pe podea, cu mână îndoită a alint în dreptul tâmplei. A fost superb! Sunt vie, cu respirația întretăiată, frântă doar pe jumătate, contemplându-mi propria trăire. Doar două secunde să mai stau așa, doar două...
O cutie fără violoncel a fost uitată într-un colț. O voi lua cu mine, am de cântat o simfonie în Re major. Reînceput, reechilibrare, renaștere.
Frumos, sensibil, elegant... felicitari!
RăspundețiȘtergereIntr-un fel, foarte personal, dar destul de frumos, iti atinge coardele sufletului
RăspundețiȘtergereCum aș putea să scriu altfel decât foarte personal? Mulțumesc pentru apreciere!
Ștergere