Să nu alerge poezia înaintea faptei

Cum ar fi să-i acord inimii mele o zi de libertate? O zi în care toate acțiunile mele să fie conduse de ceea ce simt, fără rezerve, reguli, raționamente? Aș fi fericită? Aș regreta? Greșesc destul gândind, de ce nu mi-aș permite să o fac și cu inima? Cât de tare m-aș rătăci? N-aș ajunge mai departe de ființa pe care o port încă în interior. Nici măcar n-aș cere divinității să eternizeze acele clipe. Mi-aș dori numai să le simt, cu ochii închiși, o singură dată. ''O oră de-mi voi fi străină, / De-mi voi uita a mea ruină, / O oră să fiu pământească, / Nefericirea să-mi pălească...'' scriam anul trecut, fără a ști cât de pregnantă poate deveni dorința de a valida un zbor printr-o oarecare formă a concretului. Nu găsesc nimic imoral în a rosti necuvintele sau a cuprinde în brațe renunțarea... Am nevoie de un sfârșit dantelat ca o literă medievală, am nevoie de o realitate palpabilă pe care s-o pot încuia într-o cutiuță, căci nu știu cum altfel aș putea reintra în 

Să nu fii specială , niciodată. Oamenii n-au nevoie de cei ca tine. Să nu-ți închipui că vei întâlni pe cineva similar, care să înțeleagă perfect viziunea ta despre iubire și libertate. Să nu crezi că vei fi apreciată vreodată pentru idealismul și pasiunile tale. De cele mai multe ori, vei fi mai puțin valoroasă decât o cucerire de-o  noapte. Tu vei cauta mereu frumosul în ființe care se comportă altfel decât ți-ai dori și vei duce empatia la extreme; te vei  pierde pe tine în încercarea de a-i salva pe alții. Vei avea o imensă răbdare și vei fi naiv de indulgentă cu cei dragi ție, sperând că ți se vor destăinui vreodată și își vor abandona scuturile inutile. Ei bine, acest ''spirit al Maicii Tereza" te va face să te întorci de mii de ori și să te macini întrebându-te dacă nu cumva ai greșit când ai lăsat oameni în urmă, deși aceasta era singura soluție compatibilă cu demnitatea ta. Apoi, o să-ți dai seama că n-ai ce face cu principialitatea și valorile morale în c

Printre perdele negre, Vom căuta-mplinirea Tu și eu, complementari, În cuget și-n simțire. Vom dezgoli amurgul De orice suferință Și îi vom da ființă Necugetatei simbioze dintre noi. Vom fi divini, iubite, Când vom sigila aceste clipe Pe buze tremurânde Și pe-amintiri rănite. O să-mi săruți în zbor Clavicula-ngândurată, Iar eu îți voi scrie pe spate Adevăruri uitate. Vom fi eterni, iubite, Când vom ascunde-n cripte Bucuria pură De-a fi un singur vis. Și-n cerurile târzii, Vom pluti în neștire, Gustând oda regăsirii Împreună-două lire... Sursa fotografiei