Măcar o zi a inimii

Cum ar fi să-i acord inimii mele o zi de libertate? O zi în care toate acțiunile mele să fie conduse de ceea ce simt, fără rezerve, reguli, raționamente? Aș fi fericită? Aș regreta?
Greșesc destul gândind, de ce nu mi-aș permite să o fac și cu inima? Cât de tare m-aș rătăci? N-aș ajunge mai departe de ființa pe care o port încă în interior. Nici măcar n-aș cere divinității să eternizeze acele clipe. Mi-aș dori numai să le simt, cu ochii închiși, o singură dată. ''O oră de-mi voi fi străină, / De-mi voi uita a mea ruină, / O oră să fiu pământească, / Nefericirea să-mi pălească...'' scriam anul trecut, fără a ști cât de pregnantă poate deveni dorința de a valida un zbor printr-o oarecare formă a concretului. Nu găsesc nimic imoral în a rosti necuvintele sau a cuprinde în brațe renunțarea...
Am nevoie de un sfârșit dantelat ca o literă medievală, am nevoie de o realitate palpabilă pe care s-o pot încuia într-o cutiuță, căci nu știu cum altfel aș putea reintra în posesia Eului. Fiecare valență a vindecării a devenit agonie.
Oh, e un singur adevăr ce m-ar convinge că n-am iubit în zadar...

Inspirația muzicală: Lana Del Rey-''Million dollar man"

Sursa fotografiei